La 80 de ani, selecționerul României încă visează la Cupa Mondială, după o carieră de neegalat: „Cadourile de la Anconetani, Brescia aleasă cu bilețele, Moratti îndrăgostit de atacanți. Eram un extrem cu centre excepționale, datorită lor Georgescu a câștigat Gheata de Aur”

„Oriunde e frumos dacă te simți bine, oriunde e urât dacă te simți rău”. Mircea Lucescu spune asta pentru că știe: a antrenat și a câștigat 36 de trofee (depășit doar de Guardiola și Ferguson) în 5 țări, la 80 de ani conduce România și visează să ajungă la Cupa Mondială. Lucescu nu doar a câștigat, în fotbal, ci a inventat. Începând cu el însuși: „Frequentam Facultatea de Științe Economice din București, pe vremea aceea studenții nu puteau să se antreneze cu profesioniștii. Așa că m-am antrenat singur și am reușit să-mi aduc piciorul stâng la același nivel cu cel drept”.

Ce fel de jucător era Mircea Lucescu?

„Extremă cu centre excepționale, datorită cărora Georgescu a câștigat Gheata de Aur. Am jucat 10 ani la Dinamo București, am ajuns la națională, în 1970 am fost căpitanul României împotriva Braziliei lui Pelé și am fost invitat să joc și la Fluminense. M-au remarcat într-un turneu cu patru echipe la Maracana: România, Flamengo, Vasco da Gama și Independiente; am fost cel mai bun jucător și, ca premiu, mi-au dat un radio auto. Apoi, în 1977, la București a avut loc cutremurul…”.

Și ce s-a întâmplat?

„Casa mea a fost distrusă, a trebuit să fug. La Hunedoara mă ajută, iar eu îi ajut pe ei: devin jucător și antrenor. Nu mă aliniez la fotbalul tuturor, îmi dezvolt propria mentalitate. În primul rând: educație, la toate nivelurile. Apoi disciplină, nu impusă, ci bazată pe respect, și instruire: duc băieții la muzee, la teatru, în fabrici, trebuie să înțeleagă lumea. În fine, tactica și metode de lucru diferite. Joc într-un mod hiperofensiv: posesia mingii, tăieturi, crearea spațiilor, pressing, fault tactic dacă e nevoie, ceea ce se face azi făceam eu acum 50 de ani”.

Cum era fotbalul pe vremea lui Ceaușescu?

„Nu pot câștiga campionatul cu Dinamo pentru că la Steaua este fiul său, dar poziția mea este delicată pentru că antrenez și naționala. Și acolo fac cum vreau eu: introduc imediat 3-4 tineri de la cluburile de provincie. Toți sunt împotriva mea, așa că organizăm un meci amical: echipa mea împotriva unei selecții a celor mai buni jucători din București alcătuită de jurnaliști, îi învingem cu 3-1. Atunci înțeleg că ideile mele funcționează. Pentru a pregăti calificarea la Euro 1984, duc băieții în America de Sud: jucăm împotriva Argentinei, Chile, Peru; în El Salvador are loc o revoluție și trebuie să alergăm noaptea… Dar ne-a fost de mare folos, am câștigat grupa de calificare, învingând chiar și Italia, campioana mondială. În 1986 am fost demis, trei ani mai târziu a căzut Ceaușescu și am câștigat campionatul și cupa. Știi unde eram când am primit vestea?”.

Unde?

„La Cagliari, oaspete al lui Anconetani pentru meciul Italia-Argentina. În cele din urmă îi accept curtenia, îmi place. Dar e greu să lucrezi cu el, vrea să fie mereu el protagonistul. Vă amintiți de el cu sarea pe teren, nu? Am o amintire foarte bună despre el, un om vesel, catolic fervent care nu ratează nicio slujbă la Piazza dei Miracoli, generos: la fiecare cantonament la Montecatini le face un cadou jucătorilor. Dar vrea și să facă bani: îmi vinde unul pe lună, apoi mă dă afară”.

Și acolo a apărut Brescia.

„Din întâmplare. Corioni mă caută, dar mă vor și Standard Liegi și Porto. Așa că, împreună cu soția și fiul meu, facem trei bilețele și tragem la sorți. În momentul extragerii, însă, lipsește unul, ciudat. Îl găsesc două zile mai târziu, lipit sub un pantof: Brescia. Un semn al destinului”.

Corioni, un altul dintre președinții săi legendari.

„Un om cu o intuiție extraordinară. Italia trăiește din colonii: olandezii la Milan, germanii la Inter, uruguayenii la Cagliari… așa că îl conving să facă din Brescia o echipă românească. Îl luăm pe Hagi, care nu era mulțumit la Real: are încredere, face o alegere inteligentă, doi ani mai târziu joacă un Mondial grozav și Cruijff îl cheamă la Barça. Frumusețea lui Corioni este că, alături de el, pot lansa tineri, iar el este mulțumit pentru că apoi îi vinde. Îl aliniez pe Pirlo la 16 ani la scorul de 2-1 împotriva lui Ipswich în meciul anglo-italian, pierde o minge și se face 2-2, apoi trebuie să mă cert cu Luzardi, care mă acuză că l-am băgat pe puști…”.

Mai departe cu Moratti.

„Un adevărat domn, încearcă să mă convingă să rămân, dar în acea echipă a Interului am 10 jucători cu contract pe terminate, iar el lăsase să se înțeleagă că în anul următor îl va lua pe Lippi, ceea ce îmi creează probleme. Moratti: oricum, el este sufletul clubului, îi simți dragostea, este exemplul unei perioade de aur în care fotbalul italian aparținea marilor familii. Astăzi nu mai este așa: fonduri, consorții, străini… da, se joacă, se face transferuri, dar fotbalul ca divertisment a devenit un eveniment”.

Dar ce atac, acea Inter…

„Baggio, Djorkaeff, Recoba, Ronaldo, Zamorano… Moratti este îndrăgostit de atacanți; dacă ar fi adus și câțiva fundași puternici, cine știe cât de mult ar fi câștigat acea Inter. Cu Ronie am o relație excepțională: un prieten îmi aduce portocale din Sicilia, îi dau eu câteva și el îmi răsplătește cu sticle de bere Brahma”.

Akhmetov, omul din spatele visului Shakhtar.

„Îi spun că, înainte de a construi o echipă mare, trebuie să jucăm un fotbal de calitate. Nu vreau campioni, ci talente pe care să le dezvoltăm, iar pe brazilieni îi cunosc bine. Îi văd pe Neymar și Casemiro, foarte buni, dar mi se spune că nu pot fi achiziționați. Ok, ceilalți? Vin Douglas Costa, Teixeira, Fernandinho, creăm un sistem prin care Shakhtar câștigă mult și, dacă vinde un jucător, are deja înlocuitorul. Akhmetov nu face asta pentru el, investește totul în echipă. Construiește cel mai frumos stadion din Europa, învingem marile echipe, suntem tineri, puternici, jucăm excelent. Câștigăm UEFA și în fiecare an ajungem mai mult sau mai puțin în sferturile de finală ale Ligii Campionilor. Știi cât de greu este să legitimezi o echipă din Est la acel nivel? Dacă nu ar fi izbucnit războiul în Donbass, poate am fi putut-o câștiga, Liga Campionilor, într-o zi. Akhmetov este un președinte minunat pentru că vrea să învețe, după meciuri mergem la cină sau la karaoke pentru că îi place să cânte, vorbim despre fotbal, despre viață”.

Câțiva ani mai târziu, te-ai dus la rivalii de la Dinamo Kiev…

„M-au sunat, am crezut că vor sfaturi de prietenie, dar mi-au cerut să preiau echipa care pierduse campionatul cu 23 de puncte. Am acceptat și, cu aceiași jucători, l-am câștigat cu 11 puncte. Într-o zi mi-au spus că au intrat 30 de milioane și vor să știe pe cine să cumpere. Le-am răspuns: pe nimeni, mai bine construiți o sală de sport nouă și cumpărați microbuze pentru echipele de juniori. Acestea sunt achizițiile care rămân”.

În 1970, la finalul meciului, a făcut schimb de tricou cu Pelé.

„Îl mai am. E murdar de pământ, nu l-am spălat niciodată. L-am înrămat, se află într-un muzeu”.