De astăzi, numărul 26 mondial scrie pentru noi. O poveste la persoana întâi despre viața unui jucător de tenis profesionist, între vise, anxietăți și experiențe unice pe teren și în afara lui. Începem cu perioada dintre sezoane
În această epocă de aur a tenisului italian, avem norocul de a putea conta pe mai mulți jucători de top alături de regele Jannik Sinner. Sportivi, tineri care au multe de povestit. Cum ar fi Luciano Darderi, 23 de ani, numărul 26 mondial: argentinian de origine, dar italian de formație. Proaspăt ieșit din cel mai bun sezon al său, cu cel mai bun clasament din carieră și trei titluri ATP. I-am cerut să ne povestească despre viața sa în circuit, a acceptat și, începând de astăzi, va scrie pentru noi jurnalul său.
La cina de gală a Tennis Premier League, în India, fac cunoștință cu Alekh, prezentatorul turneului. Îl felicit pentru cămașa pe care o poartă, cu gulerul tipic Nehru, și din acel moment se naște o prietenie. În ziua plecării primesc cadou chiar acea cămașă, însoțită de un mesaj frumos. Un gest simplu, făcut de o persoană care are mai puține posibilități financiare decât mine, dar de o generozitate enormă. Îmi promit să-i duc un cadou data viitoare, în semn de recunoștință. Sunt situații care rămân în suflet, amintiri pe care le păstrezi pentru totdeauna în inimă. Și este frumos să le împărtășești într-un jurnal cu cititorii Sports Predictions: o idee fascinantă pe care am acceptat-o imediat.
Pentru mine, perioada dintre sezoane este dedicată călătoriilor. Din Europa în Argentina, unde petrec două săptămâni cu mama și familia. Zile simple, pline de relaxare și afecțiune, care culminează cu un spectacol caritabil la La Plata. Apoi, din nou valiza gata. Un zbor interminabil de la Buenos Aires spre India, cu escală la São Paulo, apoi Dubai și, în final, Ahmedabad. Douăzeci și patru de ore în avion, cu teama de a pierde legătura din cauza grevei piloților IndiGo și de a rămâne blocat la Dubai. Abia în ultimul moment îmi dau seama că voi reuși să plec. Tenisul, adesea, începe cu mult înainte de a intra pe teren. India mă impresionează imediat. O țară fascinantă și extrem de dură în același timp: multă sărăcie, multă mizerie, dar și mult lux. O lume care trăiește constant în contradicție cu ea însăși. Ahmedabad, orașul care mă găzduiește, este imens.
Ajung la ora nouă dimineața, dorm trei ore în cameră, apoi iau un prânz rapid și mă duc imediat pe teren. Tennis Premier League este o experiență intensă. Prima zi de meciuri începe cu micul dejun luat împreună, cu muzică indiană de fundal și o atmosferă cu adevărat specială. Antrenament dimineața: o oră și jumătate de atletism, două ore de tenis. După-amiaza, meciurile. Câștig proba de simplu și proba de dublu mixt. Seara are loc cina cu sponsorii și organizatorii: o participare incredibilă, o implicare reală. În India se simte dorința de tenis de înalt nivel, dorința de a crește, de a se apropia de marile evenimente ale circuitului.
Nu totul merge însă ca pe roate. La prânz comit cea mai clasică greșeală: pui tikka masala, extrem de picant. Rezultatul? Mă trezesc la pat cu o durere de burtă îngrozitoare și un meci de jucat câteva ore mai târziu împotriva francezului Muller. Nu mă țin pe picioare. Îl sun pe managerul meu, Luca Del Federico, care aleargă să-mi aducă un medicament pentru stomac, ca să încerc să-mi revin. Intru totuși pe teren, dar pierd. Un lucru e clar: e practic imposibil să eviți mâncarea picantă. Din seara aceea adopt o dietă strictă până la sfârșitul turneului: pui la grătar și orez. Dimineața am ceva mai multe opțiuni, cu omletă, avocado și pâine neagră. Doar apă în sticle sigilate. Turneul se încheie în semifinală, împotriva celei mai puternice echipe, cea care va câștiga ulterior turneul. Plec cu sentimentul că am trăit ceva extraordinar. India te impresionează prin contrastele sale, dar mai ales prin generozitatea oamenilor. O săptămână plină de emoții și imagini pe care știu deja că nu le voi uita. Dhanyavaad India, mulțumesc India.
Gândurile îmi vin în timpul călătoriei de întoarcere. Mă gândesc la planificarea săptămânilor următoare, la organizare, la cum să gestionez cât mai bine antrenamentele, turneele și deplasările. Apoi termin primul sezon al serialului argentinian En el barro, pe Netflix. În afara terenului nu sunt o persoană solitară, îmi place să fiu înconjurat de prieteni. E nevoie de puțină ușurință, pentru că nu te poți gândi doar la tenis. Chiar dacă tenisul, în final, rămâne mereu acolo, în centrul tuturor lucrurilor. Mă întorc la Dubai, unde locuiesc de peste un an și unde voi rămâne până în săptămâna dinaintea turneului de la Auckland, primul turneu al sezonului. Aici începe din nou munca adevărată, cea tăcută. La Giuliano Basile, antrenor secund, și Federico Berruezo, preparator fizic, se alătură fizioterapeutul Marcello Marini. Tatăl meu, Gino, nu: în aceste zile îl însoțește pe fratele meu mai mic, Vito. Mă antrenez și cu Jannik Sinner. E un băiat de puține cuvinte și multă substanță. Doar antrenament și efort. Ultima dată a fost la Roland Garros. Față de nivelul meciurilor din India, e cu totul altceva. Greutatea mingii și continuitatea în schimbul fac diferența. M-am simțit ca într-o navă spațială plecată de pe Pământ și aterizată pe Marte. Da, Jannik e un marțian.
Acestea sunt teste de care am mare nevoie pentru a înțelege ce îmi lipsește pentru a urca la un nivel superior. În ultimul an am intrat în primii treizeci din lume, iar obiectivul pentru 2026 este intrarea în top 20. Nu este o obsesie, ci o direcție precisă. Știu că tenisul este un sport care necesită sacrificii enorme și sunt pe deplin conștient de asta. Totuși, nu sunt genul care dă înapoi. Dacă trebuie să alerg un maraton în fiecare zi pentru a fi printre cei mai buni, o fac. Dacă trebuie să escaladez un munte, îl escaladez. Așa sunt eu. Sezonul este pe cale să înceapă. Mereu în mișcare, mereu în călătorie, mereu gata să trăiesc experiențe noi. Cu un singur obiectiv în fața ochilor: să scot ce e mai bun din mine, în fiecare zi.