Lele îl reîntâlnește pe portughez în meciul Benfica-Napoli din Liga Campionilor: „Gabriele îmi spune «mama mea». Cu el suntem adversari, dar niciodată dușmani”

În jumătate de secol nu poate exista doar fotbalul: iar în această viață de mijlocaș (dar de clasă) pe care Lele Oriali a trăit-o, 55 de ani de la debut, se împletesc dulce sentimente care depășesc convențiile. Lisabona, cu meciul Benfica-Napoli, este un detonator, include în sine vibrațiile unei epoci, revărsările memoriei și acei doi ani strălucitori petrecuți la Inter alături de José Mourinho, care ard acum și pentru totdeauna, pentru că există întâlniri care rămân speciale (one).

Să ne întâlnim și să ne spunem…?

„Să zâmbim. Să ne îmbrățișăm. Să ne amintim. Există meciuri care nu seamănă cu celelalte: pe cele cu Inter nu aș vrea să le joc niciodată; iar acestea cu Mourinho lasă întotdeauna ceva în urmă”.

Pentru José, tu nu ești Lele, ci Gabriele.

„Doi oameni îmi spun Gabriele: mama mea și José. Nu știu de ce, lui îi place și mie îmi place. Pentru toți sunt Lele, prietenos, familiar sau chiar și nu”.

Madrid, 12 mai 2010.

„Atinge unul dintre cele mai înalte puncte ale carierei, Liga Campionilor este visul tuturor. În acel an, Inter a reușit performanța de a câștiga Tripla. Dar eu știam…”.

Ce puteri ascunse avea pentru a simți triumful?

„De câteva luni circulau zvonuri în ziare despre plecarea lui José. Eu și el am avut o relație extraordinară, așa cum se întâmplă acum cu Conte, dar anumite subiecte rămân tabu, este vorba de respectul sacru care se cuvine. Și într-o seară, fără a încălca confidențialitatea, ne-am trezit vorbind despre asta”.

Practic, ți-a mărturisit?

„Nu, discutam despre ce citisem, i-am aruncat o glumă – știi că dacă pleci, mă dau afară pe mine – iar el, senin, stăpân pe situație: Gabriele, nu te gândi la ce va fi, aici scriem istorie și vom reuși. Promisiune ținută”.

Lisabona va fi o capcană…

„Un stadion fantastic pentru Benfica și unul infernal pentru noi și pentru orice adversar. El știe întotdeauna ce trebuie să facă pentru a face față dificultăților. Deja mi-l imaginez, gândindu-se la strategii după ce ne-a analizat”.

Întrebare inevitabilă, Mourinho și Conte, atât de diferiți și totuși atât de asemănători, cu dorința de a auzi „zvonurile inamicilor” și de a-i învinge.

„Vorbim despre antrenori de excepție. Despre antrenori care știu să-și imprime personalitatea asupra echipelor până când le cuceresc sufletul: pentru Mourinho și pentru Conte, jucătorii s-ar arunca în foc și nu este doar o figură de stil. O demonstrează experiența fiecăruia și mărturiile celor care au avut ocazia să fie antrenați de ei. În interiorul antrenorilor se ascund valori umane puternice. Sunt „dincolo”, credeți-mă”.

Personalități dominante, greu de asimilat.

„Mai puțin dificil decât pare. Caracterul este un dar pentru cei care îl au, iar atât Mou, cât și Conte îl pun la dispoziția cluburilor și echipelor”.

A câștigat peste tot și în orice rol: se poate spune, chiar și jucând puțin rolul de psiholog?

„Mă regăsesc în această definiție. Am experiența cu mine, la vârsta mea știu când să tac și când să vorbesc, ce să spun. Să spunem că reflect în afara terenului ceea ce eram pe teren: un echilibrator”.

Mou pleacă și Oriali pleacă odată cu el; Conte pleacă și Oriali trebuie să-și ia la revedere: este acesta destinul celui care este profund legat de un antrenor?

„Nu știu! Eu aș fi rămas, Interul este a doua mea piele, nu țin cont de succesele din diversele mele cariere, cea de jucător, de director sportiv sau general și de conducător, știu că cu Interul am câștigat opt din cele zece titluri de campion care au adus a doua stea. Spuneți dumneavoastră!”.

Spuneți-ne, în schimb, clasamentul bucuriilor dumneavoastră…

„Premisă: Cupa Mondială din ’82 și Europenele cu naționala lui Mancini sunt în afara competiției. Dar îmi vine ușor să-mi alcătuiesc podiumul: pe primul loc, titlul Interului din ’71, eram puțin mai mult decât un copil. Apoi Tripletul, din multe motive umane. Și pe locul trei titlul de anul trecut de la Napoli, unde Antonio a făcut posibil un vis irealizabil. Și îmi amintesc de parada, de culorile și de mirosurile orașului, de viața de zi cu zi alături de acești oameni minunați”.

Ajunge la Napoli după o reuniune de familie.

„Mă sună Antonio și îmi spune: haide, vino. Am peste 70 de ani, am stat mereu acasă, la Florența îi aveam lângă mine, de la Parma mă întorceam aproape în fiecare seară, de la Bologna ajungeam în două ore și jumătate. Mi se pare prea mult să mă îndepărtez. Așa că le-am chemat pe soție și pe fiice, le-am explicat și le-am spus: ce să fac? Mi-au pus valizele în fața ușii”.

Și ele se mută…

„Una dintre fiice a plecat ieri. Am patru nepoți, simt nevoia să fiu alături de ei. Dar Napoli, din perspectiva unui cetățean care trăiește aici, a fost o descoperire extraordinară. E fantastic să fii aici”.

Madrid va fi orașul său preferat, iar Bernabeu, într-un fel, stadionul inimii sale.

„Finala cu Germania de Vest, cea cu Bayern, două momente epice. Vă povestesc ceva: înainte de meciul cu Brazilia, Bearzot, nu doar un gentleman, ci și un om de știință, ne-a chemat pe mine și pe Gentile. Mi l-a încredințat pe Zico și i l-a dat pe Eder lui Claudio. Am petrecut două zile studiind tot ce se putea despre Zico și apoi, în timp ce ne îndreptam spre teren, a venit la noi doi: m-am răzgândit, am observat, ce ziceți dacă schimbăm”.

Ce veți face în seara asta cu Mourinho, veți ține legătura?

„Nici măcar un mesaj. Ne vom întâlni la stadion, direct acolo, și vom ști să comunicăm prin ochi și priviri. Am mai trăit provocări ca adversari, dar niciodată ca dușmani”.