Fostul fundaș al Romei povestește: „Mă regăsesc în Mancini, e dur și știe să organizeze jocul. Eu, rasist? Cine mă cunoaște știe că nu e adevărat. Capello era un tip dur, Zeman privea mai departe, Lucescu un maestru al vieții”

La Roma i se spunea „Terminatorul” pentru că pe teren nu era genul care să evite confruntările, dimpotrivă. Dar Antonio Carlos Zago a fost mult mai mult decât un fundaș „dur”. În capitală a jucat cinci sezoane și a câștigat, ca titular, titlul de campion din 2001, acumulând totodată 37 de prezențe la naționala Braziliei. Apoi a urmat o carieră în jurul lumii, între Turcia, Japonia, Spania și Brazilia, înainte de a deveni antrenor. În aceste zile, Zago s-a întors la Roma, înainte de a se întoarce la São Paulo. Dar cu o promisiune: „Mă întorc în Italia de îndată ce pot, este a doua mea casă”.

Au trecut 25 de ani de la ultimul titlu de campion. Poate fi acesta momentul potrivit pentru al patrulea?

„În fiecare an îmi doresc să fie momentul potrivit, a trecut prea mult timp. Dar cred că este normal să visăm la asta anul acesta. Acum, Gasperini trebuie să rămână în frunte până în decembrie, apoi, cu 2-3 întăriri, obiectivul este la îndemână, mai ales că nu văd o echipă care să domine campionatul. Totul este foarte echilibrat”.

Când a înțeles Roma ta că sosise momentul potrivit pentru a câștiga?

„Când a venit Batistuta, ne-am dat seama că ceva se schimba. Poate că victoria în remontada din meciul Parma-Roma, din prima jumătate a sezonului, a reprezentat într-o oarecare măsură momentul de cotitură, dar, de fapt, încă înainte de începerea campionatului simțeam că putem realiza ceva măreț. Sosiseră și Samuel și Emerson, Totti era într-o ascensiune continuă, aveam campioni precum Aldair, Cafu, Candela sau Montella. Și apoi a avut loc acel episod neplăcut…”

Care anume?

„Păi, titlul câștigat de Lazio în anul precedent. Nu îl acceptasem, voiam să le redăm imediat zâmbetul suporterilor noștri. Asta ne-a dat un impuls în plus”.

La 26 de ani distanță, ne poți povesti exact ce s-a întâmplat cu Simeone în derby?

„El provoca și se lua de Marcos Assunçao. Din fire, eu alergam mereu să-mi apăr coechipierii, a izbucnit o ceartă și am făcut ceva ce nu mi se potrivește. Știu că suporterii încă își amintesc acea scuipătură ca pe o amintire frumoasă, dar pentru mine nu este așa”.

Ai regretat?

„Absolut da, a fost un gest urât. Pe atunci am spus: aș face-o din nou, dar astăzi nu mai gândesc așa, chiar dacă instinctul te împinge uneori să faci lucruri pe care nu ți le-ai dori. Mi s-a mai întâmplat și altă dată, dar cei care mă cunosc știu ce fel de om sunt”.

Vă referiți la acuzația de rasism din Brazilia, din 2006?

„În acel moment eram ieșit din minți, nu gândeam ce spuneam. Mi-am cerut scuze de mai multe ori, nici vorbă să fiu rasist. Cei mai buni prieteni ai mei sunt Aldair, Cafu și Cesar Sampaio”.

Erați un jucător instinctiv, dar aveți și o capacitate de organizare neobișnuită pentru un fundaș; vă regăsiți în vreun fotbalist de astăzi?

„Văd o evoluție de acest gen la Mancini. Are agresivitatea potrivită și știe, de asemenea, să joace foarte bine mingea. Sper să se dezvolte și mai mult, pentru că, pe lângă faptul că este un fundaș bun, poate deveni un mare căpitan pentru Roma”.

În acea Serie A erau mulți campioni. Care a fost cel care v-a enervat cel mai mult?

„Eu îi enervam pe ei cel mai mult. Cel mai greu de marcat era cu siguranță Ronaldo „Fenomenul”, încă mai am coșmaruri cu acel 4-5 de la Olimpico. Era de neoprit. Un altul care ne dădea multe bătăi de cap era Șevcenko. Dar și noi aveam unul la fel de bun. Evident, mă refer la Totti”.

Apropo, e adevărat că vorbea în somn și nu te lăsa să dormi?

„Din păcate, e adevărat! Când am ajuns în primul an, m-au cazat în cameră cu el și pentru mine a fost o onoare. Am acceptat imediat, desigur. Dar noaptea sforăia și vorbea tare. Odată a strigat: «Dă-mi mingea, dă-mi mingea». M-am dus acolo să-l liniștesc și, încet-încet, și-a reluat somnul normal. Dar eu nu dormeam și voiam să mă odihnesc, așa că am cerut să schimb camera. Din anul următor, Totti a dormit singur”.

Regrete?

„La Roma, niciunul, sincer. Abia așteptam să fiu la Trigoria, eram un grup minunat. Ne vedeam și la cină, la zile de naștere, în vacanță. În ceea ce privește Brazilia, cu siguranță regretul de a nu fi câștigat Cupa Mondială. În 1994 m-am accidentat la față, am suferit patru fracturi la pomet și mi-am ratat șansa. În 1998, Zagallo a decis să nu mă convoace, iar în 2002 mi-am pierdut tatăl și am trecut printr-o perioadă dificilă”.

Ai jucat la Roma timp de 5 ani, apoi ai cutreierat lumea. De ce nu a rămas niciodată mult timp într-un singur loc?

„De fapt, voiam să joc toată viața la Roma; nu a existat niciun loc în lume unde să mă fi simțit atât de bine ca acolo. Din păcate, în 2002 au decis să nu-mi reînnoiască contractul; nu am înțeles niciodată motivul. Apoi am cunoscut multe culturi; cea japoneză este o sursă de învățăminte prin organizarea pe care o au în toate aspectele”.

Zeman, Capello și Lucescu. Ne poți oferi un adjectiv pentru fiecare dintre ei?

„Zeman era unul care știa să privească dincolo de aparent. N-am văzut niciodată pe nimeni antrenând faza ofensivă așa cum o făcea el. Capello era un tip dur, dar și unul care știa cum să gestioneze un grup cu personalități puternice. Lucescu este un maestru. Am lucrat cu el timp de doi ani la Șahtior. Tinerii care veneau mai ales din Brazilia se temeau de el la început, dar el, pe lângă faptul că îi învăța fotbalul, îi educa și cum să trăiască. Toți, și spun toți, jucătorii pe care i-a antrenat îi trimit și astăzi mesaje, îl sună dacă au probleme”.

A antrenat multe echipe și chiar o națională, cum ar fi cea a Boliviei. Ce e mai ușor, să fii jucător sau antrenor?

„Nici nu se compară, e mai bine să fii jucător. Ca antrenor, trebuie să gestionezi 25 de persoane, fiecare cu caracterul său, ritmul său, modul său de a juca pe teren. De fiecare dată trebuie să găsești cheia potrivită; uneori reușești, alteori mai puțin”.

Acum, la cârma Braziliei se află Ancelotti; este omul potrivit?

„Este cel mai bun antrenor din lume. Sunt convins că, sub conducerea lui, Brazilia va câștiga Cupa Mondială; nu știu dacă la următoarea ediție sau la cea din 2030, dar nimeni altcineva nu poate reuși asta mai bine decât el. Seleçao trece printr-un moment de criză, la fel ca Italia, care trebuie să se califice cu orice preț la Cupa Mondială”.

Aveți vreo îndoială după meciul pierdut cu Norvegia?

„Ceea ce mă surprinde, în calitate de fost fundaș și suporter al Italiei, este incapacitatea de a proteja rezultatul. Azzurii sunt renumiți de zeci de ani pentru asta, nu înțeleg ce s-a schimbat. Nu este vorba de lipsă de talent, ci de o schimbare de mentalitate”.