Prezentator, autor, crainic radio. Mereu la viteză maximă. Apoi a luat o decizie: să încetinească. Și a povestit asta în cartea sa, „Un decimo di te”: „În acest fel, trăiesc mai bine prezentul”

Uneori, un singur pas este suficient pentru a schimba direcția. Pentru Marco Maccarini, acel pas a fost real, concret: pe o potecă prăfuită, cu rucsacul în spate și zgomotul orașului deja departe. După ani trăiți într-un ritm frenetic, între camere de filmat, scene și emisiuni radio în direct, a ales să încetinească. Nu pentru a fugi, ci pentru a asculta. Să se asculte pe sine. Mersul pe jos a devenit noua lui busolă: un gest simplu, cotidian, capabil însă să se transforme într-o practică puternică de bunăstare fizică și mentală. Mergând pe jos, a învățat să lase în urmă nu doar lucrurile materiale de prisos, ci și „ponderile” interioare care adesea ne împiedică să mergem cu adevărat mai departe. Această schimbare personală a devenit și o poveste împărtășită. În cartea *Un decimo di te*, Maccarini împletește sfaturi practice, amintiri și reflecții născute pas cu pas, de-a lungul căilor străvechi și a peisajelor care i-au redefinit concepția despre timp: „Am simțit nevoia să las ceva scris, ceva durabil: nu este în firea mea, îmi dau seama, din cauza trecutului meu profesional. Pentru că am fost mereu obișnuit să lucrez la radio: mesajele mele erau efemere. În plus, nu am crescut în era internetului, unde cuvintele rămân, în bine și în rău, în World Wide Web”.

„Titlul face referire la o regulă de aur a drumețului: rucsacul nu ar trebui să depășească niciodată o zecime din greutatea corporală. Dar, dacă vrem să extindem sensul, nu este vorba doar de un aspect fizic: din când în când putem lăsa acasă și problemele noastre și putem descoperi cum se trăiește și cum se merge pe jos fără acea povară”.

De ce să începi să mergi pe jos?
​„Pentru că, mergând pe jos, ai mult timp pentru tine: este o lungă meditație în mișcare. După câteva zile, corpul se obișnuiește cu efortul mersului și, pe măsură ce zilele trec, te simți din ce în ce mai antrenat. Și îți dai seama că acel timp dedicat tăcerii ți-a curățat și gândurile”.

Mai bine singur sau în companie?

„De cele mai multe ori merg singur: în acele momente reușesc să-mi concentrez atenția asupra mea. Viața mea de zi cu zi mă duce adesea să-mi petrec ziua alături de multe persoane, foarte diferite unele de altele. De aceea prefer să trăiesc aceste experiențe mai ales singur”.

Totuși, nu este întotdeauna singur.
​„Mi s-a întâmplat să fiu însoțit în unele etape de prieteni precum Corrado Fortuna, Roy Paci, Frankie hi-nrg mc și Maccio Capatonda, iar experiența a fost absolut plăcută. Și apoi au existat ocazii de a împărtăși experiența cu „ne-drumeți” precum Fabrizio Biggio și Angelo Pisani: ne-am respectat și ne-am ajutat reciproc, înțelegându-ne nevoile reciproce, alternând ore de distracție absolută cu momente de introspecție”.

Când ați înțeles că aveți nevoie să „mergeți pe jos” într-un sens mai profund, nu doar fizic?

„ S-a întâmplat în 2005, când am parcurs pentru prima dată Calea de la Santiago: pe atunci era departe de fenomenul popular de astăzi. Nu am împărtășit asta cu nimeni: a rămas o experiență doar a mea. Din 2016, apoi, am început să povestesc despre aceste trasee și, de-a lungul anilor, am determinat mii de oameni să pornească la drum”.

De unde a pornit această alegere?
​„Mă aflam într-o perioadă fericită și împlinitoare din punct de vedere profesional: veneam după ani intensi cu Trl, de la Festivalbar. Dar nu aveam timp pentru mine. Mergeam prea repede. Tatăl unui prieten mi-a sfătuit să o iau mai încet. A fost prima ocazie în care am început să citesc semnele pe care mi le oferea drumul. Pentru că îmi acordasem timp să fac asta”.

Revenind la acel 2005, ce ai simțit în primii kilometri?

„Nu eram pregătit nici fizic, nici tehnic. Am pornit cu un rucsac prea greu, iar primii kilometri au fost foarte dureroși. Dar, încă de la început, am întâlnit oameni care mi-au dat sfaturi prețioase. Durerea fizică a dispărut după câteva zile, lăsând loc percepției, plăcerii a ceea ce trăiam”.

Cum a decurs acea călătorie?
„Există o regulă nescrisă pe care am învățat-o pe propria piele: la început este plăcut, dar la sfârșitul zilei se simte oboseala. În a doua zi îți faci curaj să pornești din nou la drum. A treia zi te pune la grea încercare. Dacă treci de acel moment, situația nu poate decât să se îmbunătățească. Iar începând cu a șasea zi ai putea merge… la nesfârșit”.

Ți s-a schimbat abordarea de-a lungul timpului?

„De-a lungul anilor am învățat să mă antrenez înainte de a pleca. Un obicei extrem de util pentru a evita durerile inițiale. În cele două luni care preced o drumeție, încerc să fac mișcare de trei sau patru ori pe săptămână, astfel încât să mă pot bucura de călătorie încă de la primul pas”.

A merge singur poate fi înfricoșător: cum ai învățat să gestionezi singurătatea?
​„Mie, de fapt, îmi place foarte mult. Dacă găsești starea potrivită, singurătatea nu te sperie: dimpotrivă, devine o aliată. Dacă un pericol este real, trebuie să fii atent. Dar adesea temerile sunt rodul imaginației noastre, nu trebuie să te lași influențat. Frica generează și mai multă frică. Sfatul meu? Dacă trebuie să faci ceva nou, pur și simplu fă-o. Fără să te lași blocat de riscuri ipotetice”.

Ce beneficii fizice a observat de când a început?

„Mersul pe jos reduce masa grasă, chiar dacă nu întotdeauna se pierde în greutate: mușchii se întăresc și corpul devine de oțel. Mă definesc ca un călător care se bucură de viață, nu ca un pelerin penitent: îmi place să împărtășesc momente conviviale cu alți drumeți. Unele trasee, precum Magna Via Francigena din Sicilia, te fac să te întorci acasă cu câteva kilograme în plus, datorită ospitalității localnicilor”.

Cum gestionezi durerile și prevenirea accidentărilor?
​„Este un aspect foarte personal. În pelerinajele de devoțiune, precum cel de la Santiago, chiar și disconfortul fizic face parte dintr-un proces de purificare. Eu, însă, încerc mereu să previn: folosesc vaselină pentru a evita bășicile, ușurez rucsacul pentru a-mi proteja genunchii și îmi îngrijesc picioarele în fiecare seară. Fac și o muncă mentală: încerc să înțeleg dacă unei dureri fizice îi corespunde ceva psihologic. A da un sens durerii mă ajută să o depășesc”.

Cât de importantă este alimentația?

„ În faza de pregătire nu sunt foarte strict, dar în timpul drumeției da. Au fost călătorii, când eram singur, în care mi-am pregătit mâncarea dinainte: am uscat-o pentru a reduce greutatea și am rehidratat-o pe parcurs. Am reușit să iau cu mine, în mai puțin de un kilogram, necesarul pentru cinci zile, menținând o alimentație echilibrată”.

Proiecte viitoare?
„ Mi-ar plăcea să cunosc mai bine centrul și sudul Italiei: un traseu „Coast to Coast” în Calabria sau „Cammino delle Terre Mutate”, de exemplu. Mergând pe jos, îți dai seama de frumusețea țării noastre: adesea aceasta ne scapă când o traversăm cu mașina. Peste câțiva ani, visul meu este să parcurg și câteva trasee americane importante, precum Appalachian Trail sau Pacific Crest Trail”.