Actrița joacă acum în filmul lui Milani, „La vita va così” (Așa e viața). „Este vorba despre apartenență, pe care o văd și în stadioane. Mi-ar fi plăcut să fiu fan, este o uniune magică.”

Fotbalul nu a reușit niciodată să-i capteze pasiunea. Tocmai de aceea îi lipsește. Virginia Raffaele este plină de pasiune și inimă, s-ar fi distrat la stadion, știe și ea asta: „Mi-ar plăcea să fiu o fană adevărată. Când văd toți acei oameni împreună, în același loc, mă gândesc mereu: «Ce frumos este acest lucru care unește oamenii în acest fel». Desigur, vezi și lucruri oribile și mă întreb cum o situație atât de frumoasă poate duce la reacții atât de inumane.” Fotbalul are de asemenea o puternică dimensiune de apartenență. În filmul lui Riccardo Milani, La vita va così, în care ea joacă alături de Aldo Baglio și Diego Abatantuono (astăzi în cinematografe cu Medusa), apar imagini cu Cagliari și „Giggirriva” pentru a marca legătura puternică dintre sardenii și pământul lor. „Apartenența este o temă centrală a filmului, la fel ca curajul și demnitatea. Riccardo abordează probleme sociale în timp ce face oamenii să zâmbească, o rețetă care are un aer de școală veche, al comediei italiene, cu accente de neorealism, dacă ne gândim că am jucat alături de un păstor de 84 de ani.”

Filmul, bazat pe o poveste reală, arată trecerea timpului prin evenimente care au marcat țara noastră. Cum ar fi victoria din Cupa Mondială din 2006. Cedezi măcar farmecului echipei naționale?

„Da, susțin Italia. E frumos să ne adunăm în fața televizorului. E un moment magic care, din fericire, nu se pierde, în ciuda faptului că totul s-a schimbat. E ceva poetic în asta, și avem nevoie de asta. Să sperăm că Italia va reuși să se califice de data asta!”

Ai vreo amintire specială?

„Mama mea avea un tricou cu inscripția „Signori sei Mondiale” (Signori, ești Cupa Mondială) imprimat în timpul Cupei Mondiale din 1994 din SUA. Eram la Luneur, unde aveam galeria de tir și standul cu peștișori aurii, iar ea se plimba mândră purtând acest tricou cu o fotografie a lui Beppe Signori pe el.”

Mama ta este fană Lazio?

„Da, dar acela era un omagiu adus echipei Azzurri.”

Fanii Lazio cred că și tu susții Lazio.

„Pentru că odată am făcut ceva cu Ferilli, care era fană Roma, așa cum era de așteptat, iar eu eram fan Lazio. Dar, așa cum am spus, din păcate nu am urmărit niciodată fotbalul atât de mult. Jumătate din familia mea susține Lazio, cealaltă jumătate susține Roma, m-au tras de o parte și de alta… Mai bine să nu mă bag! În plus, m-am născut pe 27 septembrie, în aceeași zi cu Totti, așa cum îmi reamintesc prietenii mei suporteri ai Romei de fiecare dată când este ziua mea.”

Ni s-a spus că ești fan al tenisului.

„A fost o perioadă în care eram cu adevărat obsedat de acest sport, jucam de la prânz până la ora două, chiar și în iulie și august. Îmi plăcea foarte mult… Nu am mai jucat de ceva vreme, dar cred că este un sport minunat, chiar dacă este jocul diavolului! Mă enervează foarte tare, dar este un mod unic de a-ți lua gândul de la alte lucruri.”

Îl urmărești și la televizor?

„Da, mai ales pe Sinner. Am urmărit finala de 18 ore împotriva lui Alcaraz la Roland Garros și, din fericire, cele pe care le-a câștigat, începând cu Wimbledon. Cei doi sunt falși… La fel ca Djokovic, care nici măcar nu transpiră, e un fel de extraterestru.”

De vreme ce vorbeam despre apartenență, cum ai perceput retragerea lui Sinner din Cupa Davis?

„Păi, îl văd ca pe un tânăr foarte sănătos. Îmi place relația pe care o are cu familia sa, îmi place ce spune, e un tip grozav. Și apoi am un respect infinit pentru marii campioni. Când joacă, nu pot să nu mă gândesc la sacrificiile în ceea ce privește dieta, antrenamentul fizic și stilul de viață care stau în spatele acestor performanțe atletice.”

Jucătorul de tenis preferat?

„Când eram mic, eram fascinat de Andre Agassi. Am citit chiar și cartea lui, Open, și mi s-a părut minunată.”

Cum a fost întâlnirea ta cu Adriano Panatta?

„Ce râsete! El a fost primul care m-a pus să lovesc o minge cu o rachetă. Am intrat în lumea tenisului pe ușa din față. Eram într-o stațiune turistică pentru muncă și i-am spus: „Adria, dacă nu-mi dai tu lecții, nimeni nu o va face”. Fiind un roman adevărat ca el și o romană adevărată ca mine, ne-am înțeles imediat. Mi-a spus Olivia, ca personajul din Popeye, înaltă și slabă, și m-a tachinat. Adriano este foarte drăguț, un gentleman, plin de ironie.”

A lucrat deseori cu Bolle.

„Roberto este unic, o persoană minunată, cu un caracter încântător. Este, de asemenea, un mare profesionist și un workaholic, în acest sens suntem asemănători. Căutăm perfecțiunea într-un mod maniacal. Mi-aș dori ca toată lumea să fie ridicată de Roberto Bolle măcar o dată în viață: este o experiență minunată, te simți atât de ușor, încât zbori!”

A dansat și cu Carla Fracci.

„O femeie cu un simț al ironiei și o inteligență superioare. Din cauza imitației mele, mi-a povestit: «Odată l-am întâlnit pe Chaplin» și eu eram deja uimită «mi-a spus că vei fi cu adevărat faimoasă când cineva te va imita, așa că îți mulțumesc». Genial.”

A imitat-o și pe Federica Pellegrini.

„Adevărat, în piscină… Dar nu am știut niciodată dacă i-a plăcut, de fapt nici măcar nu am întâlnit-o.”

Pentru tipul de spectacole pe care le face, două ore în picioare cu zeci de schimbări, trebuie să fie antrenată.

„Am dansat mereu când eram mică, iar asta mă ajută. Acum aș vrea să învăț să înot bine. Vara trecută, Paola Cortellesi a încercat să mă învețe, dar a fost fără speranță. Mă scufund și apoi îmi iese doar fundul, ca o geamandură. De ce oare? La serviciu, însă, iau lucrurile în serios, cu antrenament funcțional și metabolic. Sportul este foarte important, fizic, dar și cultural, mental și social.”

Competitivă?

„Am crescut într-un poligon de tir, emoția competiției sportive face parte din mine. Sunt un pic trișoare…” Având în vedere rezultatele, să vină trișoara.