Filippo, care lucrează în organizarea Internazionali, spune: „Prânzul la Paris cu Manolo Santana, glumele cu Panatta, afecțiunea mătușii Lea. Tăcerea păcătosului? Prefer să nu răspund la această întrebare.”

„Este dificil să vorbesc despre tatăl meu, dar în același timp este ușor.” Așa începe Filippo Pietrangeli, într-o convorbire telefonică dureroasă, dar eliberatoare. În perioadele de doliu, deschiderea cărții amintirilor poate distrage atenția de la sentimentul de pierdere și permite, chiar dacă pentru scurt timp, o călătorie în timp.

Filippo, cum era Nicola Pietrangeli ca tată?

„Poate părea ciudat, dar era un tată ca oricare altul. Ne-a iubit, ne-a crescut și nu ne-a lăsat niciodată să ducem lipsă de ceva. Desigur, era un tată autoritar, în sensul bun al cuvântului. Ne-a făcut să trăim într-o lume total diferită de cea a oricărui alt copil. Când călătorea prin lume, mai întâi ca jucător și apoi ca căpitan al echipei Cupei Davis, era mereu plecat. Apoi s-a stabilit la Roma și am început să îi împărtășim pasiunile.”

Tenisul?

„De fapt, noi, copiii, practicam sporturi diferite. Eu călăream, Marco juca fotbal american, Giorgio făcea surf.

Rebeliunea clasică împotriva dorințelor părinților?

„Deloc, ne-a lăsat întotdeauna să alegem liber. Nu ne-a obligat niciodată să jucăm tenis, în parte pentru că numele familiei era o povară grea…”.

Ce pasiuni împărtășeați, atunci?

„Jucam cu el în echipa de fotbal Canottieri Roma. Eu eram fundaș, el era mijlocaș, deși se născuse ca atacant central. Am participat la Caravella, turneul istoric între cluburi, și, având în vedere prietenia noastră cu prințul Albert, am organizat și meciuri împotriva echipei Principatului Monaco.”

Au existat certuri pe teren?

„Nu, nu, dar odată am organizat un episod din Scherzi a parte. Fratele meu Marco și cu mine ne-am prefăcut că ne atingem și am căzut la pământ, arbitrul a fluierat pentru faulturi inexistente, iar tata s-a supărat.”

Ce amintiri aveți despre Nicola Pietrangeli ca jucător?

„Când a câștigat Roland Garros și Internazionali, eu nici nu mă născusem încă (Filippo s-a născut în 1963, n.r.). Am văzut finala campionatului italian cu Adriano Panatta la televizor.”

Bologna, 27 septembrie 1970: a fost un fel de predare a ștafetei.

„Adriano era un oaspete frecvent în casa noastră. Relația lui cu tatăl meu a fost marcată imediat de glume constante, încă din prima zi în care s-au cunoscut. Și așa a rămas până la sfârșit. Amândurora le plăcea să se certe prietenos: era un joc.”

Cum ai trăit evenimentele din jurul finalei Cupei Davis din 1976? Protestele din Italia, presiunea politică de a nu juca în Chile în timpul dictaturii lui Pinochet și hotărârea tatălui tău de a duce echipa acolo oricum?

„Eram adolescent: era o perioadă destul de tensionată în familia noastră, și noi simțeam că atmosfera nu era deloc relaxată. Eu și frații mei observam mereu o mașină de poliție sau a carabinierilor parcată în fața casei noastre, 24 de ore pe zi. Câțiva ani mai târziu, tatăl meu a vorbit despre amenințările pe care le primise în acele săptămâni.”

Care sunt meciurile de care vă amintiți cu cea mai mare plăcere?

„Noi, copiii, trăiam și respirăm tenis: eram figuranți în acea lume. Odată am participat la un prânz la Paris cu tatăl meu și Manolo Santana, jucătorul care l-a privat de al treilea titlu consecutiv la Roland Garros, dar care mai târziu a devenit un prieten drag al său. L-am întâlnit pe un alt mare rival, Rod Laver, la Roma, când tatăl meu i-a înmânat premiul Racchetta d’Oro. Și apoi McEnroe, Federer, Djokovic, Nadal…”.

Și Lea Pericoli?

„Era ca o mătușă: mătușa Lea. Ne iubea foarte mult pe toți și avea o relație specială cu tatăl meu. Când a murit, am plâns mult.”

Ai ajuns să faci din tenis profesia ta.

„M-am alăturat organizației Internazionali în 1999. Îmi amintesc o călătorie minunată cu tatăl meu și fiul meu la San Diego, pentru a urmări finala Fed Cup din 2010. În ultimii ani, am fost foarte apropiați: din cauza problemelor sale de sănătate, l-am însoțit în călătoriile sale. Am avut privilegiul de a fi alături de el datorită muncii pe care o fac și pentru asta sunt recunoscător FITP.”

Ai fost și la Malaga.

„Da, în 2023 am câștigat din nou Cupa Davis după 47 de ani, iar el a fost nespus de fericit să poată ridica cupa împreună cu băieții. Era mândru de ei.”

Acum câteva luni, Giorgio a trecut prematur în neființă.

„O tragedie. În un an și jumătate, mi-am pierdut mama, fratele și tatăl.”

În aceste zile, lumea tenisului aduce un omagiu public unei icoane a acestui sport. Niciun post pe rețelele sociale din partea lui Jannik Sinner, idolul vremurilor noastre. Dezamăgit?

„Prefer să nu răspund la această întrebare.”