Unul dintre cei mai puternici kickboxeri din toate timpurile se retrage sâmbătă cu un ultim meci: „Am ajuns în Italia într-un camion: 13 ani și 13.000 de bătăi. Mă trezeam la 6, mergeam să alerg, apoi la șantier să lucrez și ceream să mi se dea munca grea ca să devin puternic. La primul meci 1700 de euro, apoi am câștigat un milion, dar scade taxele…”

Giorgio Petrosyan face parte din neamul Sinner, Tomba, Vale Rossi: în sportul său, kickboxingul, a câștigat totul și este considerat printre cei mai puternici din toate timpurile. În sala lui de antrenament ține să ți-o spună imediat; de îndată ce intri, există o vitrină cu toate centurile pe care le-a cucerit, pentru care îți ia doar un minut să le parcurgi pe toate. A decis să se retragă, iar când un rege se retrage, nu se limitează la a o spune, ci își privește oamenii în ochi: Petrosyan o va face sâmbătă seara la Allianz din Milano. Un ultim meci împotriva portughezului José Sousa, o ultimă ocazie de a-l vedea pe „doctor” — așa i se spune pentru că lovește precis ca un bisturiu — la treabă. A lui este o poveste de sacrificii de nedescris, le poți citi pe toate în ochii lui negri ca noaptea, în timp ce îți arată cicatricile.

Petrosyan, de ce se retrage?

„Dorința există, dar pregătirea unui meci a devenit un coșmar. Știi câte accidentări am avut?”.

Nu, enumeră-le.

„Mi-am rupt mâna stângă de 11 ori, pe cea dreaptă nici nu știu de câte ori, apoi trei fracturi de maxilar, genunchii, picioarele, hernia cervicală, nasul spart, ceea ce pentru mine e normal. M-am operat întotdeauna la timp și am rezolvat problemele, dar când mintea vrea să împingă, corpul îi spune: «Oh, oprește-te, doar nu mai ai 20 de ani»”.

Totuși, își ia rămas bun luptând. Un gest nobil.

„Da, voi ajunge foarte bine pregătit, în ciuda tuturor. Era visul fratelui meu să-mi organizeze ultimul meci, iar faptul că îl voi disputa în fața oamenilor mei mă umple de mândrie. Vom sărbători cu o victorie frumoasă”.

Povestea lui Petrosyan începe în Armenia. Prima lui amintire?

„Tatăl meu care, la sfârșitul anului școlar, duce toată familia în vacanță la lacul Sevan; acolo mâncăm bine și suntem fericiți. Deja era război, militari peste tot; cu unii dintre ei mă împrietenesc; în schimbul mâncării, mă lasă să trag cu kalashnikovul în apă”.

Petrosyan, încă de mic, are deja lupta în minte.

„Înainte de a merge la școală, în fiecare dimineață la ora 6, ies la alergat, apoi scot un sac de sub pat și încep să lovesc. Imit filmele. Într-o zi sunt Bruce Lee, într-o zi Van Damme…”.

Războiul, spuneam. Câțiva ani mai târziu, dumneavoastră, tatăl dumneavoastră și fratele dumneavoastră, Armen, v-ați ascuns într-un camion și ați ajuns în Italia.

„Îmi amintesc că, cu câteva luni înainte, la televizor se difuza meciul Italia-Brazilia. Eu țineam cu Brazilia și mă gândeam că ar fi minunat să merg acolo, fratele meu Armen ținea cu Del Piero și spunea că Italia e mai bună. În final, visul lui se împlinește. Dar primele amintiri despre Italia sunt groaznice: gara centrală din Milano, un frig de îngheț, nu știm unde să dormim, eu am 40 de grade febră și gâtul în flăcări, tatăl meu căutând ajutor”.

Apoi ați ajuns la Caritas din Gorizia.

„Și acolo mă antrenam, singur. Legam saltele de un stâlp, exersam lovituri cu piciorul și cu pumnul. Un prieten armean m-a dus la sala de sport a lui Paolo Vidoz, dar el era la Sydney pentru Jocurile Olimpice și a trebuit să aștept să se întoarcă ca să mă înscriu. Pentru mine, a deveni mai bun este o obsesie, mă trezesc în zori, alerg kilometri întregi, apoi mă duc să lucrez pe șantier și cer să mi se dea intenționat cele mai grele sarcini pentru a-mi dezvolta forța. La douăzeci de ani renunț la meseria de zidar pentru că nu-mi mai ajunge să merg la sală o dată pe zi”.

În 2004, odată cu kickboxingul, vin și primii bani.

„La Bologna lupt împotriva unui thailandez, primesc 1.700 de euro și, imediat ce îi iau, îi dau tatălui meu, sunt necesari în familie”.

Cariera sa: 115 meciuri cu doar 3 înfrângeri, dintre care una prin truc.

„Da, în Thailanda. În spatele meciului se ascund multe pariuri, îmi pun diuretice în apă, ajung în ring complet deshidratat. Aș putea renunța, dar port steagul italian, iar acolo italienii sunt considerați nesiguri, oameni care cad imediat sau renunță la luptă. «Chiar dacă nu mai stai în picioare, din mândrie trebuie să lupți», îmi spun”.

Nu ești thailandez sau olandez, adică nu provii dintr-o țară cu tradiție în acest sport: ai venit de nicăieri și ai dat totul peste cap, efort dublu.

„Tatăl meu, ca să mă motiveze, îmi spunea mereu: «Gorizia e un oraș mic, cu cât devii mai puternic, cu atât lumea te va cunoaște mai mult». Am parcurs drumul cel mai greu, dar tocmai de aceea a fost de două ori mai frumos”

Tu și fratele tău ați primit pașaportul abia în 2014, pentru merite sportive.

„M-a deranjat puțin, am avut întotdeauna un singur steag, cel tricolor: așa și trebuie, am crescut aici. Dar fără pașaport am avut multe probleme. Pentru a pleca în străinătate aveam doar titlul de călătorie, un document pe care în alte țări nu îl recunosc. La vamă, ore de așteptare la coadă pentru a explica; până în ultima clipă nu știam dacă voi participa la competiții în mod regulat sau nu”.

Cum este Italia pentru cei care vin din afară?

„Ceva nu funcționează. Cine greșește nu plătește. Cei care vin nu sunt toți la fel; pentru cei care vând droguri, fură și fac scandal sunt necesare reguli mai severe; nu se poate ca ei să iasă după două zile și să reînceapă să facă ce vor.”

A câștigat ceea ce se apropie cel mai mult de scenariul unui film cu Van Damme: One Championship Tournament, cei mai buni din lume într-o competiție cu eliminare directă, cu un premiu de un milion.

„Am descoperit că Van Damme a fost dansator și mi-a cam căzut mitul… Filmele le fac actorii, eu lupt. Am început datorită lor, dar am fost mai bun pentru că am transformat cu adevărat un vis în realitate. Milionul? Scoate-ne impozitele…”.

Cel mai dur adversar al său?

„Chiar acel băiat thailandez de la Bologna, în 2004. Eu aveam doar 25 de meciuri la activ, el aproape 300. Nimeni nu voia să se lupte cu noi. S-a terminat la egalitate și am suferit mult pentru că nu eram destul de puternic; dacă l-aș întâlni azi, n-ar rezista nici măcar o repriză”.

În sporturile de luptă, cât de importantă este tehnica și cât de importantă este mintea?

„Tehnica contează mult, dar pentru a o folosi ai nevoie de minte. Poți avea un Ferrari, dar nu-ți folosește la nimic dacă nu știi să-l conduci”.

Antrenezi mulți tineri, vezi în ei acea pasiune pe care o aveai tu?

„Nu. Știu că e o greșeală să faci comparații, dar dacă aș propune la sală antrenamentele pe care le făceam la 16 ani, o persoană normală n-ar rezista trei zile”.

De ce?

„Când am ajuns, aveam 13 ani și treisprezece mii de bătăi în Armenia, o altă mentalitate. Vedeți mulți care se antrenează doar ca să-și facă o poză, să o pună pe rețelele sociale și să le arate prietenilor că luptă. Problema e că în Italia se trăiește bine. Dacă te simți bine, de unde să-ți vină răutatea?”.