Mărturiile mamei medaliatului cu argint la proba olimpică de coborâre: „Cea mai copleșitoare emoție la Kitzbühel. Simbioza cu fratele său și antrenoarea care i-a schimbat viața, mama Luciei Dalmasso”. Tatăl Osvaldo: „Umil, respectuos și… mândru!”

„Când am văzut-o pe Elena, mama Luciei Dalmasso, nu reușeam să vorbim. A fost prima antrenoare a lui Giovanni când l-am dus la Falcade. Ne-am îmbrățișat. Și am plâns”. În timp ce soarele apune peste Fan Village din Livigno, doamna Irene, mama lui Giovanni Franzoni, încă mai are în ochi medalia de argint de la proba de coborâre olimpică de la Milano-Cortina. Soțul ei, Osvaldo („dar trebuie să-mi spui Osvi, da!”), cu ochelari de soare „ca să-mi ascund emoțiile” și un chip fascinant à la Gene Hackman, se plimbă prin împrejurimi cu câinele familiei. „Sigur că sunt parașutist! Eram la Livorno!”, spune el cu o simpatie înnăscută și un aer puțin teatral care, credem noi, i-a deschis multe uși în viață. Are o firmă care comercializează fier, condusă împreună cu celălalt fiu, Alessandro, geamănul lui Giovanni. Dar doamna Irene este cea care a pus lumea lui Franzoni pe roate. Cum ai reușit, Irene?

mutarea—  „M-am dus la Falcade cu Ale și Gio, care aveau 15 ani. Locuiam în Manerba, ei mergeau la gimnaziu și, la sfârșitul clasei a IX-a, l-am întrebat pe director dacă există un liceu sportiv în zonă. Nimic. Copiii mei trebuiau să învețe, să aibă note bune la școală. Altfel, gata cu schiul; acesta era pactul și era clar: trebuiau să-și câștige locul cu sudoarea frunții. Așa că au ajuns la liceul științific din Brescia. Dar știți ce viață duceam? Îi duceam de la Manerba la Brescia, iar de acolo mai departe, la munte. Nu, nu mai puteam continua așa. Știți câte discuții am avut cu directorul ca să rezolv lucrurile? Giovanni avea media 7, dar în primul an de liceu voiau să-l repete din cauza prea multor absențe. În cele din urmă, am spus „ajunge”, i-am dus la Falcade, un liceu sportiv, dar cu latină. Da, latină, pentru că copiii mei trebuiau să urmeze un parcurs de studiu complet. Acolo lucrurile au început să se schimbe. Elena Valt, mama Luciei Dalmasso, tocmai ea, l-a îndrumat din punct de vedere tehnic”.

protecțiile destinului—  „Copiii mei foloseau schiuri la mâna a doua, apoi, treptat, am început să ne permitem să cumpărăm schiuri noi pentru competiții. Într-un an, nu-mi amintesc exact când, a avut loc o competiție importantă la Abetone, cred că un slalom uriaș, pentru că în acea perioadă el voia să exceleze în disciplinele tehnice. Pe scurt, când era acolo, la Abetone, m-a sunat: «Mamă, am văzut o pereche de protecții pentru tibie, sunt superbe»; «Și cât costă?»; «Păi, 240 de euro». Uite, eu chiar nu puteam cheltui banii ăia. Așa că i-am spus: «Ascultă, Giovanni, uite, dacă câștigi cursa, o să vezi că ți le vor dărui pe protecțiile alea». Oh, a câștigat cursa. Sunt sigură că, dacă i-aș fi dat undă verde să le cumpere, n-ar fi câștigat cursa aceea. Și, în final, chiar i-au dăruit protecțiile alea! Și gândește-te că firma care producea acele protecții este, și astăzi, sponsorul lui Giovanni”.

„Sunt mereu al doilea, mamă”—  „Înainte de Falcade, chestia asta îl deranja puțin. «Sunt mereu al doilea», «pierd mereu»; chiar și în fața fratelui său, Alessandro era mereu înaintea lui. «Dar trebuie să te străduiești, Giovanni», îi spuneam eu. De aceea am vrut ca ei să învețe la un liceu adevărat, cu latină. Pentru simțul sacrificiului; cred că astăzi multor copii li se permite prea mult.” Din când în când intervine tata Osvi: „Știi ce are fiul meu? Că vrea să-i facă pe ceilalți să se simtă bine. Pe cei pe care îi iubește. Se pricepe la asta, să-i facă pe ceilalți să se simtă bine. Energia pe care o are în el? O, are destulă, gândește-te că l-am înscris la primul club de schi când avea patru ani, pentru că nu dormea noaptea: prea multă energie, prea multă vigoare! Dar e vanitos, da, asta e sigur. Vanitos în ceea ce privește aspectul, ține la asta, mă înțelegi? Oare a moștenit asta de la mine?”. Tatăl Osvi se întoarce pe călcâie și se îndepărtează, întrebarea rămâne suspendată acolo, mama zâmbește într-un mod care seamănă cu un „da”, dar dulce, plin de complicitate.

Franzoni și antrenorii—  „Pe scurt, când ajungem la noul liceu, totul se schimbă, se deschide o lume nouă. Elena, așa cum spuneam, îl îndrumă din punct de vedere tehnic, timp de doi ani îl ghidează cu adevărat. Apoi, Moritz Micheluzzi este cel care îl face să se pasioneze de viteza. Și continuă să ne spună: «Domnilor, băiatul ăsta are talent…». Nu știu, el vedea ceva în Giovanni, nu știu. De fapt, fiul meu nu voia deloc să practice viteza, voia să facă slalom și slalom uriaș. Dar, încet-încet, s-a lăsat convins. În jurul vârstei de 17 ani a avut loc o cotitură: într-un singur sezon a câștigat totul în lumea competițiilor FIS – slalom uriaș, slalom, viteză și clasamentul general. Atunci l-au chemat în Echipa C și a preluat-o Max Carca, care se ocupa de cei născuți în 2001. Iată, Max este și astăzi pentru Giovanni ca un frate mai mare”.
Franzoni și geamănul—  „Da, da, Alessandro, când era mic, îl bătea mereu pe fratele său geamăn. Dar au crescut împreună, au fost mereu într-o adevărată simbioză, au o relație foarte intensă. Apoi Gio a explodat și a început să câștige el. Ale a devenit instructor de schi, lucrează în weekenduri pentru că în timpul săptămânii este ocupat alături de soțul meu; ei conduc afacerea familiei. Ale are un dar: vede defecte, erori tehnice, detalii pe care alții nu le văd. A absolvit facultatea de economie, dar Giovanni îi cere mereu să se uite la videoclipuri și să-i spună ce părere are. Aici un mic ajustament, acolo o schimbare, lucruri mărunte despre care Gio are nevoie să discute. Fie îl întreabă pe unul, fie îi spune celuilalt, dar au o legătură specială”.
Kitzbühel și Bormio—  „Ce am simțit când a câștigat argintul? Nimic… Adică nu mi-am dat seama ce realizase cu adevărat. Apoi eram sus, în tribună – dar ne-au pus prea sus, eh… – așa că nu am simțit emoția chiar imediat. În schimb, am fost copleșită la Kitzbühel, în ziua în care a câștigat proba de coborâre. L-am văzut de jos căutându-mă cu privirea, așa că am înțeles că avea nevoie de o îmbrățișare. Pentru că el, de mic, îmi spunea mereu: «Mamă, vreau să câștig la Kitzbühel». În acea zi m-am simțit cu adevărat copleșită de emoții”. Tatăl revine, ascunzându-și sentimentele: „I-am spus mereu: concentrează-te pe obiective. Fii sportiv. Și la asta se pricepe. Toată lumea îl apreciază pentru că e modest, respectuos, întotdeauna. Nu s-a schimbat, s-a concentrat mereu pe lucrurile care contau cu adevărat, rămânând mereu cu picioarele pe pământ”.

este doar începutul pentru Franzoni—  „Ah, nu ai nicio îndoială. Desigur, argintul de la Bormio este doar începutul. Știu asta. Pentru că el nu s-a mulțumit niciodată cu puțin în viață, vrea mereu să dea mai mult, să se perfecționeze, mereu. Știi ce-mi spune uneori? «Mamă, trebuie să câștig și pentru sponsori, trebuie să-i răsplătesc după tot ce au făcut pentru mine». Iată cine este Giovanni al meu”.