Fostul fundaș al echipelor Inter, Genoa și Torino: „Obișnuiam să dorm la casa lui Lucio din Sovigliana. Este o persoană foarte generoasă, precum și un antrenor excelent. L-am făcut pe Mazzone să-și schimbe părerea: credea că sunt un playboy, apoi m-a numit un mare profesionist.”

Fabio Galante este un om fericit, cu o veselie blândă, o atitudine naturală care constituie fundalul muzical al vieții sale de zi cu zi. Poartă soarele în buzunar, în cărțile sale de colecție – douăzeci de ani de fețe, bucle gelificate și cinci tricouri diferite – zâmbește des și spune că este norocos „pentru că, dacă Domnul m-ar vedea trist într-o zi, mi-ar arunca un stâlp în cap și mi-ar spune: ce mai vrei de la viață?”. Tatăl și mama sa, Giovanni și Maria, aveau o fabrică de încălțăminte în Monsummano Terme, orașul în care Fabio a crescut. Ei fabricau tălpi pentru pantofi, iar el mergea acolo să lucreze încă de când era copil. Poate că de acolo i-a venit abilitatea de a păstra picioarele pe pământ, simțul disciplinei și conștientizarea faptului că adevărata valoare a unui pantof nu stă în partea superioară, ci în confortul oferit de talpă.

Galante, ai spus odată: „Dacă aș fi fost mai urât, aș fi avut o carieră mai bună”. Partea superioară, talpa. Exteriorul, interiorul. Estetica, substanța. Întotdeauna revenim la asta. Ce văd oamenii în noi, ce suntem.

Am spus asta și este oarecare adevăr în ea. Da, eram drăguț, ieșeam cu fete din lumea divertismentului, dar duminica, de îndată ce făceam o greșeală, începea otravă: cine știe unde a fost Galante aseară. E greu să scapi de etichete, eu le-am ignorat întotdeauna, dar anumite comentarii mă rănesc. Era și invidie. Odată l-am sunat pe un jurnalist care îmi dăduse nota 5 în recenzia sa. I-am cerut să-mi explice evaluarea sa și el mi-a răspuns: „Ce-ți pasă de nota 5 când ai atâtea femei?”. Am rămas cu gura căscată. Ce fel de mod de a vorbi cu cineva este acesta?

Cum erai când erai copil?

„Jucam ca atacant și eram fan Inter. Îmi plăcea și Torino, pentru că Ciccio Graziani juca acolo. Tata îmi spunea: „Uită-te cum se mișcă Graziani și imită-l”. La 14 ani, jucam pentru echipa de juniori a lui Empoli: acolo a început totul.”

La Empoli l-ai cunoscut pe Spalletti.

„Era veteranul echipei, era ca un frate mai mare pentru mine. El m-a învățat totul. Am petrecut mult timp la casa lui din Sovigliana, împreună cu mama lui, Ilva. Îl iubesc pe Lucio. Este un antrenor extraordinar și o persoană specială, foarte generoasă.”

La douăzeci de ani, Serie A cu Genoa.

„Sunt în continuare cel mai bine plătit jucător din Serie C. Spinelli a plătit peste trei miliarde de lire, apoi m-a vândut la Inter pentru triplul sumei, plus Centofanti. Am avut întotdeauna o relație specială cu „Sciù Aldo”, am fost împreună timp de nouă ani, trei la Genoa și șase la Livorno. I l-am recomandat pe Alino Diamanti și l-am dus din C2 în A. Mi-a spus: „Belin Fabio, merge la discoteci?” Iar eu i-am răspuns: „Da, șefule, dar gândește-te ce ar putea face dacă nu ar merge.” Așa că l-a luat. Eu am fost pentru Diamanti ceea ce Spalletti a fost pentru mine.”

Scoglio a fost cel care l-a lansat.

„Profesorul avea superstițiile lui, venea cu sloganuri de genul „Există doar 21 de moduri de a executa un corner”, dar era înaintea vremii sale. Când a venit la jumătatea sezonului pentru a-l înlocui pe Maselli, a spus: „Mai sunt 18 meciuri, am făcut calculele: vom pierde doar două, așa că vom rămâne în ligă”. Ei bine? A avut dreptate, am pierdut doar două meciuri și am rămas în ligă cu stil.”

Cum au fost cei trei ani la Inter?

„Minunați, o echipă grozavă cu un antrenor unic, Gigi Simoni. În 1998, am câștigat Cupa UEFA la Paris, primul trofeu al erei Moratti. Am avut privilegiul de a juca alături de cel mai mare dintre toți, Il Fenomeno. La Moscova, împotriva lui Spartak, în Cupă, a marcat un gol dansând pe gheață, l-a inventat din nimic. Și noi am spus: tactica noastră funcționează, nu-i așa, Ronie? Era lacom pentru toate, mâncare și viață. Odată am fost să-l vizitez la Madrid, la cantonament, și pe noptiera de lângă patul lui avea zeci de bomboane de ciocolată, prăjituri și dulciuri. I-am spus: Ronie, dar trebuie să joci diseară… Și el mi-a răspuns, cu gura plină: sigur… În seara aceea a marcat de două ori.

Mazzone i-a făcut cel mai frumos compliment, nu-i așa?

„Da, la Livorno a declarat public că se aștepta să aibă de-a face cu un playboy, dar în schimb a găsit un profesionist exemplar. A fost ca o mângâiere. M-am înțeles întotdeauna bine cu antrenorii, ceea ce confirmă seriozitatea mea. M-am înțeles foarte bine cu Camolese la Torino și Livorno: era foarte competent, dar a obținut mai puțin decât merita.”

Cine a fost cel mai puternic atacant pe care a trebuit să-l marchezi?

„Să-i enumăr pe atacanții cu care m-am confruntat? Batistuta, Sheva, Del Piero, Totti, Mancini, Vialli, Vieri, Inzaghi, Montella, Di Natale, Toni, Gilardino, Lucarelli… Pippo era incredibil: el căuta mingea, nu invers.”

Care erau calitățile tale ca fundaș?

„Eram precis în anticipare, bun în aer și în poziționare și decent în marcaj. Și obișnuiam să-i demoralizez pe atacanții adversari vorbind cu ei în timpul meciului (râde), îi derutam.”

Ți-a fost dor de echipa națională?

„Puțin, poate aș fi putut juca câteva meciuri, dar sunt mândru să fiu unul dintre cei trei, eu, Panucci și Cannavaro, care au câștigat două titluri europene cu Under-21.”

Cu ce te ocupi astăzi?

„Sunt ambasadorul mărcii Inter și talent la noul canal de radio și televiziune Serie A. Sunt împreună cu Francesca de zece ani, este o femeie minunată. Ne place să călătorim, am făcut chiar și înconjurul lumii, de la Japonia până în California. Oh, și încă un lucru: sperăm să ne mărim familia în curând…”