Fostul atacant își povestește: „Când m-a sunat Giovanni Galli de la Fiorentina, am crezut că e o glumă și am închis. Naționala rămâne un regret, speram la asta la Messina când eram golgheter, dar Donadoni nu m-a chemat”
În tribuna Fiesole, timp de câțiva ani, a fluturat un banner care povestește greutatea pe care a avut-o în momentul cel mai dificil. „Dumnezeu iartă, Riga-no”. Christian a fost eroul revenirii, atacantul care a ajutat Florența să revină pe harta fotbalului care contează. A sosit în 2002, clubul era în Serie C și se numea Florentia Viola. Alte vremuri. „În oraș domnea o atmosferă de depresie sportivă. O echipă cu o astfel de istorie, falimentată pentru o sumă de nimic”. Riganò a marcat în serie încă de la început. „În primul an am înscris 30 de goluri, de acolo a pornit totul”. Astăzi, fostul atacant locuiește acolo și lucrează ca zidar, meseria pe care o avea înainte de debutul în liga profesionistă.
Christian, în Florența ești încă un idol.
„Ba nu, sunt o persoană obișnuită. Merg la șantier de dimineața până seara. În oraș, oamenii mă iubesc, asta da. Mă bucur că le-am oferit ceva. Mă opresc pentru că m-am comportat întotdeauna bine, nu pentru că eram un campion. Și asta e ceea ce mă face cel mai fericit”.

Povestea lui este una plină de răzbunări și ascensiuni. A marcat în toate categoriile înainte de a ajunge în vârf.

„Pe vremea mea nu era ușor, trebuia să te lupți din greu. Mulți îmi spun că am ajuns târziu… eu le răspund că am noroc că am reușit. Știi câți sunt buni, dar se pierd în ligile inferioare? Mai ales în epoca mea. Astăzi, dacă înscrii 5 goluri, valorezi deja 20 de milioane. Eu am jucat și am marcat în toate categoriile, îmi lipsește doar a treia. Dar nu-mi pasă de recorduri, ele servesc doar să-mi amintească de unde vin și ce parcurs a fost. M-am distrat mereu, chiar și la amatori. Și nu m-am dat niciodată mare”.

Ai vreun regret?

„Sunt genul care nu se uită niciodată înapoi, nu-mi place. Dar aș spune că îmi pare rău că nu am reușit să obțin o convocare la națională. Ar fi fost finalul unei călătorii minunate. La sfârșitul anului 2006, Italia a jucat un amical în perioada în care eram golgheter în Serie A cu Messina. Am sperat, dar selecționerul Donadoni nu m-a chemat. Răbdare. Când jucam eu, un atacant trebuia să spere la o epidemie ca să ajungă la națională… ar fi trebuit să se îmbolnăvească toți. În fața mea erau Del Piero, Totti, Toni, Di Natale, Iaquinta, Inzaghi. Și unii rămâneau chiar acasă”.

A plătit pentru că a fost o persoană adevărată?

„Nu știu, dar pentru mine este o mândrie. Nu m-am plecat niciodată în fața nimicului și a nimănui. Sunt unul care a pornit de la zero, fără să mă ascund. Îți vine să crezi că fumam în fața antrenorilor…”

Nu ți-au făcut niciodată remarci?

„Odată, la cantonament cu Fiorentina, Prandelli m-a văzut când trăgeam două fumuri: «Câte țigări fumezi?». «Puține». «Atunci fumează mai puțin». Dar s-a terminat acolo. Chiar și cu președinții am fost mereu sincer și direct, n-am avut niciodată probleme cu nimeni”.

La Fiorentina, suporterii afișau bannerul „Dumnezeu iartă, Riga nu”.

„Zona de pedeapsă a fost întotdeauna habitatul meu. Nu făceam prizonieri. De acolo vine faptul că nu iert. Când mingea ajungea în ultimii șaisprezece metri, exista o atracție chimică, nefirească. La Florența, la fel ca la Taranto și la Messina. Și când te gândești că la Lipari începusem jucând în apărare”.

Apoi, ce s-a întâmplat?

„Aveam douăzeci de ani și aveam probleme în atac: unii plecaseră, alții lipseau din cauza serviciului. Atacantul titular s-a accidentat și am intrat eu să-l înlocuiesc. M-am distrat foarte mult, am marcat imediat și nu m-au mai scos din teren. Noroc, aș spune”.

Când a ajuns la Viola, echipa se numea Florentia Viola și juca în Serie C. Erau alte vremuri.

„Veneam după un sezon la Taranto în care marcasem mult, voiam să urc în clasament, dar apelul de la Fiorentina a fost special. M-a căutat președintele Della Valle și mi-a dat de înțeles că obiectivul era clar: să revenim repede în vârf. Și așa a fost. De fapt, la început am primit un telefon de la Giovanni Galli, am crezut că e o glumă și am închis. În schimb, mă voiau cu adevărat. În oraș domnea o atmosferă de depresie sportivă. O echipă cu o istorie similară, relegată la marginea fotbalului, falimentată pentru o sumă măruntă. În primul an am marcat 30 de goluri și de acolo a pornit totul”.

A fost un parcurs minunat.

„Două sezoane superbe, florentinii m-au adoptat. Acum locuiesc încă aici și, din când în când, îmi ies fraze în dialectul toscan. Și eu vin din Lipari, ca să vezi.”

După Florența a urmat Messina, o altă perioadă fericită.

„Am trăit emoții minunate, am marcat 19 goluri în Serie A și, pentru o perioadă, am fost golgheterul campionatului.”

Acele goluri l-au dus până în La Liga. În 2007, a fost transferat la Levante.

„Am jucat împotriva Barcelonei lui Eto’o, Messi, Xavi și Iniesta. Leo era tânăr, dar deja foarte bun. A marcat și în acel meci. Eu am adus acasă tricoul lui Henry, o relicvă. Mă întristează faptul că nu am jucat pe Bernabeu, ar fi fost o mare satisfacție”.

Ce face Riganò astăzi?

„M-am întors la ceea ce făceam când eram tânăr, adică zidar. În viață, două lucruri îmi ies bine: golurile și casele. Și nu e ca și cum, după ce treci de patruzeci de ani, te reinventezi și devii altcineva. Eu aș înnebuni dacă aș sta degeaba, pur și simplu nu pot. Dar o fac și ca să-mi câștig existența, nu neg. Nu am câștigat destul ca să trăiesc din venituri. Pe scurt, dacă aș avea zece milioane în bancă, aș trăi mai liniștit”.