A ieșit pe locul trei în clasamentul Panchina d’Oro, în spatele lui Conte și Gasp, a învins Atalanta fără să o învingă, a văzut cum vedeta sa a ratat un penalty. Dar cineva de sus îl urmărește…

Ieri, Sectorul Tehnic al Federației Italiene de Fotbal i-a acordat lui Cesc Fabregas, antrenorul miraculoasei echipe Como, locul al treilea în Panchina d’Oro, în spatele lui Antonio Conte, care a câștigat Scudetto cu Napoli, și Gian Piero Gasperini, care a readus Atalanta în Liga Campionilor. O mare satisfacție pentru un antrenor încă la începutul carierei, dar care poate că a venit într-un moment nepotrivit, într-o zi în care era cel mai înclinat să-și blesteme profesia. Cu câteva ore mai devreme, fusese învins de Atalanta, care îl străpunsese ca pe Sfântul Sebastian cu douăzeci de șuturi, și văzuse cum cel mai bun jucător al său (Nico Paz) ratase un penalty la finalul meciului. În loc de cele cinci goluri prevăzute de statistici, nu marcase niciunul. Iar împotriva Milanului, lucrurile merseseră și mai rău.

Dacă zeul fotbalului ar fi privit de sus spre Coverciano, Cesc probabil l-ar fi întrebat: „De ce, Doamne? Dar eu joc bine, așa cum îți place. Nu mă închid în mine, nu o iau de la capăt”. Iar zeul fotbalului, străbătând norii florentini, probabil ar fi răspuns: „Gândește-te cât de plictisitor ar fi fotbalul dacă numai cei care merită să câștige ar câștiga întotdeauna… Eu am dat jocului cel mai prețios dar: libertatea. Libertatea unui moment, a unui ricoșeu nefericit, a unui penalty ratat, libertatea de a câștiga chiar și când joci prost. Dar ești pe drumul cel bun, Cesc, cel mai bun, cel care duce departe, spre lumină. Perseverează fără îndoială și consolează-l pe acel băiat care joacă ca un înger. Un penalty ratat cântărește mai puțin decât o pană. Îți spun sincer: peste un an, vei fi încă aici, cu un Panchina d’Oro în brațe.”