În Sportweek, profilul noului antrenor al Diavolo (unde a câștigat deja un titlu), considerat profetul unui joc speculativ și defensiv. Iar lui îi place să-și tachineze criticii…

În cele 804 meciuri disputate ca antrenor, între campionat și diverse cupe, Massimiliano Allegri a obținut 435 de victorii. Dintre acestea, 114 au fost obținute cu scorul de 1-0, așa-numita diferență minimă pentru a câștiga 3 puncte: puțin peste 26% din total. Poate că este doar o curiozitate fără valoare, poate că sunt cifre care înseamnă ceva, acum că Conte Max se întoarce pe banca tehnică a Milanului, unde a câștigat deja un titlu în 2011, și, în același timp, reîncep criticile la adresa stilului său de joc old style. Conform cifrelor menționate, ar fi cazul să renunțăm la povestea cu „nasul scurt”, scoasă din pălărie chiar de Max în 2019, după o înfrângere a echipei sale, Juve, în fața echipei Spal, care a întârziat sărbătorirea titlului de campioană.

Allegri folosește ironia (sarcasmul), provocarea subtilă și inteligentă, ca armă de distragere a atenției. Este unul dintre cei care au înțeles totul: fotbalul și viața. Acum se joacă cu acest termen împrumutat din hipism (marea lui pasiune), folosit pentru a explica victoria unui cal asupra altuia cu o lungime de gât – partea animalului care cuprinde capul și gâtul – adică pentru o diferență infinitezimală sau puțin mai mare. Aplicată fotbalului, această expresie a devenit eticheta pe care criticii i-au lipit-o pentru a justifica presupusa sa tendință, el care, ca fotbalist, a fost mijlocaș ofensiv și apoi mijlocaș ofensiv, către un joc mai degrabă prudent decât riscant. Allegri este un maestru în arta de a se mulțumi, mai mult chiar decât în cea de a se descurca, pe scurt. Dar dacă este adevărat că totul este o chestiune de punct de vedere, ar fi cazul să terminăm cu povestea asta despre Allegri defensiv, catenacciaro (în acest sens, el a răspuns astfel la întrebarea despre cum va juca Milanul său: „Dacă nu răspund, veți spune că sunt catenacciaro; în schimb, vom fi ofensivi…”), deci fidel unei idei învechite, depășite, stătute și ofensiv asfixiante, ca să nu spunem constipate: centrul de greutate jos, apărare compactă și apoi, mai devreme sau mai târziu, va ieși un gol. Allegri nu este așa. Cel puțin, nu a fost întotdeauna așa.

Să câștige sau să convingă?—  Desigur, antrenorul de la Sassuolo și Cagliari (ca să nu mai vorbim de Aglianese, Grosseto și Spal…) nu era chiar la volanul unei mașini de curse, așa că e normal ca jucătorii săi să repete vechiul adagiu „mai întâi să nu primești gol”. Fapt este că, de la acel 1-2 în deplasare la Spal, Nostro a câștigat 1-0 în 27 de ocazii din 61 de meciuri: procentul crește la peste 44%, demonstrând că, poate, acea glumă despre „botul scurt” – destinată, de fapt, mai mult să ilustreze filosofia lui Allegri: important este să câștigi campionatul, și cui îi pasă dacă cu un singur punct – a influențat efectiv modul său de a juca fotbal, cel puțin de la un anumit moment al carierei sale. Și, dacă este adevărat că aproape întotdeauna amintirea cea mai proaspătă pe care o avem despre o persoană ne influențează opinia despre ea, iată că Allegri a devenit, obtorto collo, simbolul unui fotbal care (în teorii) nu mai place nimănui. Toți îi reproșează ultimii trei ani la Juve, care au adus mai multe dezamăgiri decât satisfacții, și puțini caută în memorie momentele de „bel giuoco” (pentru a folosi expresia lui Berlusconi, care, la sfatul lui Galliani, l-a adus la Milan) afișate mai întâi la Rossoneri și apoi la Bianconeri.

judecăți și prejudecăți—  S-a scris că Allegri are meritul – sau defectul, depinde de punctul de vedere – de a se crede întotdeauna puțin mai isteț decât ceilalți și, prin urmare, în „ne spusele” sale, care alternează între ironii batjocoritoare și, dimpotrivă, vehemente ieșiri televizate împotriva criticilor săi ocazionali (Sacchi) sau de lungă durată (Adani), se regăsește mult din temperamentul tipic livornese, amuzat și batjocoritor. Nu-l deranjează, dimpotrivă, să fie încadrat în lista „rezultatistilor” opusă celei a „jucătorilor” sau a celor presupuși a fi astfel. Fidel pragmatismului său, Allegri consideră anumite discuții despre calitatea jocului un pur exercițiu de stil, fumos, dacă nu chiar superfluu: „Dacă vreți să vă distrați, mergeți la circ”, a spus el în momentele în care anumite critici l-au supărat cel mai mult. Cu toate acestea, revenind la cifre, la debutul său pe banca unei mari echipe, tocmai la Milan, a câștigat scudetto cu 65 de goluri marcate, al doilea atac al campionatului după cel al Interului (69 de goluri). Pe de altă parte, a primit doar 24, dovadă – așa cum a reiterat chiar el la începutul celei de-a doua aventuri la Rossoneri – că „în Italia câștigă cel care primește mai puține goluri. În ultimii ani, doar Sarri, la Juve, a inversat tendința”. Acestea fiind spuse, prejudecata asupra lui Allegri ca purtător (nesănătos) al unui fotbal speculativ, defensiv, deci puțin pasionant și captivant, pare sinceră și nedreaptă; rezultat, se spunea, al ultimilor trei ani la Juventus, săraci în satisfacții și joc, consecință a unei echipe progresiv golite de talent, care l-a obligat să facă din necesitate o virtute (și astfel s-ar putea explica, cel puțin în parte, acel 44% de 1-0) și de o criză a clubului, pentru a limita daunele, Allegri a trebuit să joace rolul de paratrăsnet, pentru a proteja jucătorii de curentele care suflau din toate părțile. Dar prima Juve a lui Allegri a făcut spectacol și în Europa, în afară de cele două finale de Champions League pierdute în 2017 și 2019. Pe de altă parte, însă, sunt cele 5 titluri de campioană și 4 Cupe ale Italiei consecutive, plus 2 Supercupe italiene. Desigur, este Juve-ul lui Buffon-Barzagli-Bonucci-Chiellini în apărare, al lui Pjanic în mijlocul terenului, al lui Tévez (chiar dacă doar un sezon), Dybala, Higuain și Mandzukic în atac.

fotbalul este simplu—  Dar Allegri însuși susține că jucătorii contează mai mult decât jocul, în ciuda colegilor săi (majoritatea) care adaptează jucătorii la partitură. Contrar anumitor dogme, Max consideră că „nu schemele câștigă, ci gesturile tehnice ale jucătorilor. Fotbalul este simplu: organizare defensivă și tehnică individuală”. La Sportweek, în iunie 2009, după un sezon splendid la cârma echipei Cagliari (salvată deja la sfârșitul turului), la debutul său ca antrenor în Serie A, a ajuns să spună: „Ideile despre fotbal ale unui om ca Mourinho sunt diferite de ale mele: eu pun jucătorii în centrul atenției, nu antrenorul. Mă doare stomacul când aud filosofii vorbind doar despre scheme și tactici”. Cuvinte rostite, de altfel, după ce a pus în scenă un joc ofensiv, strălucit, cu mingea la pământ, care i-a adus titlul de Panchina d’oro (Banca de aur) pentru cel mai bun antrenor al campionatului. Cuvinte care îi costă însă acuzația de a avea un joc ofensiv sărac în idei, în favoarea inițiativelor individuale și, în general, a unei libertăți (excesive) acordate jucătorilor. La urma urmei, când ai în față talente pline de inventivitate și dribling precum Ibra și Robinho în primul său sezon la Milan (dovadă a pragmatismului său, în ianuarie l-a înlocuit pe Ronaldinho, aflat în declin, cu Van Bommel, și a câștigat scudetto) sau Dybala și Tevez la Juve, nu pare o idee rea să le dai frâu liber. Allegri însuși explică acest lucru și mai clar: „În fotbal există categorii. Sunt jucători care câștigă Champions League, cei care câștigă campionate și cei care nu câștigă nimic”. Modric, vedeta noului său Milan, aparține cu siguranță primei categorii, în ceea ce privește calitatea jucătorilor care contează mai mult decât schemele (Max dixit). Rămâne de văzut dacă este vorba de o provocare sau de o convingere reală, având în vedere că colegii săi care au trecut în istorie (Sacchi, Guardiola… pentru a-i cita pe cei mai recenți) sunt cei care au trasat noi căi către victorie.