Tatanka povestește despre viața sa între banca de rezerve, nepoți și nostalgie. De la debutul său pe San Siro împotriva lui Inter până la regretul său legat de echipa națională: „Văzând cine este acolo astăzi, meritam măcar un meci amical.”

Dario Hübner avea nevoie de doar două lucruri pentru a fi fericit: familia și fotbalul. „Uneori ar trebui să fac ca Dario Hübner”, cântă Calcutta într-o melodie dedicată lui, pentru că „Tatanka” sau „Bisonte”, cum îl numea toată lumea, a refuzat Premier League și un contract de un milion de lire sterline în 2001 pentru a rămâne aproape de soția și copiii săi. „Mi-ar fi schimbat viața, dar eram fericit în Romagna și nu voiam să-mi supăr familia”, spune el. Așa că a ales Piacenza, echipa cea mai apropiată de casa lui din Crema. Acolo, la vârsta de 35 de ani, a devenit golgheterul Seriei A în sezonul 2001-02, alături de David Trezeguet, stabilind un record pe care îl împărtășește în continuare doar cu Igor Protti: cel de golgheter în toate categoriile profesionale italiene. Astăzi, trăiește la fel ca atunci: cu nepoții săi, în pădure, căutând ciuperci, și pe banca de rezerve a echipei Zeta Milano.

Cum este viața de antrenor?

„Îmi place. Suntem în Divizia a II-a și sunt relativ dedicat băieților pe care îi am. Nici nu știu dacă aș putea antrena la nivel înalt. Mă văd mai degrabă ca asistent.”

Al cui asistent ai vrea să fii?

„Îmi place Interul lui Chivu, dar cred că ar fi o experiență grozavă să lucrez și cu Gasperini sau Allegri, care are propriul său stil de antrenor. Există antrenori buni în fotbalul italian, de aceea îl urmăresc cu atenție. Mă uit și la Serie B și Serie C… uneori sunt mai puțin plictisitoare decât Serie A.

Anul acesta s-a înregistrat un număr record de goluri marcate într-o singură etapă…

„Echipele au realizat că punctele contează încă de la început. La început, meciurile se terminau cu 3-1 sau 4-2, iar apoi plăteai în mai pentru punctele pierdute în octombrie. Acum se pune mai mult accent pe apărare, iar echipele mai mici joacă fără să-și asume riscuri: dacă nu câștigi, măcar nu pierzi. Problema ține mai mult de joc… uneori văd prea multe pase: 15 pase pentru a trece de linia de mijloc, apoi, în ultimele trei minute, cu un gol în minus, pase lungi de parcă meciul nu s-ar termina niciodată. Nu-mi place asta.

Nu crezi că lipsesc atacanții?

„Ar trebui să revenim la nivelul anilor 1990: în Serie A erau jucători fenomenali, dar chiar și în Serie B erau atacanți foarte puternici: Paci la Lucchese, Cobra Tovalieri, Marulla la Cosenza… Oriunde te duceai, găseai un atacant care putea juca în Serie A, dar acolo erau jucători fenomenali și nu puteai găsi un loc. Astăzi, atacantul central pur, cel care înscrie indiferent de situație, dispare încet.”

Noi am avut unul, dar a plecat în Arabia Saudită.

„Retegui a făcut o alegere de viață pe care eu nu aș fi făcut-o niciodată. Mai bine 4 milioane pentru zece ani în Italia decât 20 pentru doi în Arabia Saudită, mai ales la 26 de ani.”

Modric, pe de altă parte, a ajuns în liga noastră la 40 de ani…

„Luka este impresionant. El ne arată că nu totul trebuie să se reducă la fizic și alergare. Nu aleargă 100 de metri în 10 secunde, dar gândește de 100 de ori mai bine decât oricine altcineva, pentru că știe deja ce să facă când primește mingea. Am jucat cu Pirlo: nu era rapid ca fulgerul, dar mental era cu o secundă înaintea tuturor celorlalți.”

Unde ar juca Dario Hübner astăzi?

„Ca fan, aș spune la Inter, m-aș vedea acolo. La un moment dat în cariera mea, am fost chiar aproape: era vara lui ’95, anul în care a venit Moratti. Jucam pentru Cesena și mă voiau ca al treilea atacant. Ideea era ca Marco Delvecchio să se transfere de la Venezia la Cesena, iar eu să merg la Milano. Dar Roma s-a implicat în negocieri și Delvecchio a ales Giallorossi. Așa că eu am rămas la Cesena, el a plecat la Roma, iar Inter a ajuns să-l transfere pe Branca. Astăzi, ca și atunci, mi-ar fi fost greu să găsesc un loc: în ierarhie, aș fi fost în spatele lui Pio Esposito (zâmbește, n.r.).”

Împotriva lui Inter a debutat în Serie A.

„În noaptea dinaintea meciului (31 august 1997), la miezul nopții, în camera mea, am aprins televizorul: accidentul Lady Diana. Am rămas lipit de televizor până la ora trei. A doua zi, eram calm, aproape inconștient de ceea ce se întâmplase: la 20 de ani, jucam în Prima Divizie, la 35, eram în Serie A. Am muncit din greu, fără cadouri sau agenți care să mă ajute să sar peste cinci divizii. Am intrat pe San Siro la ora unu și jumătate, în fața a 85.000 de oameni, și am marcat 1-0. Nu mi-am dat seama pe teren; după ce am făcut duș, înainte să urc în autobuz, am aprins o țigară și mi-am spus: „Bravo, Dario, după 15 ani ai marcat în Serie A”. În realitate, ceea ce mi-a făcut seara mai puțin memorabilă a fost dubla lui Recoba. Din cauza lui, am pierdut cu 2-1. De fiecare dată când îl văd, ca să-l tachinez, îi spun: „În zece ani la Inter, ai jucat trei meciuri, dintre care unul împotriva mea. Nu puteai să rămâi pe bancă?”

Același meci în care a debutat Ronaldo, „Il Fenomeno”…

„Am cunoscut mulți jucători mari, probabil cei mai buni din toate timpurile, dar doar un singur fenomen: Ronaldo. O singură dată în 90 de minute am încercat să-l presez: am văzut că nu controlase bine mingea și m-am dus să i-o fur. De îndată ce mi-am mișcat piciorul, el era deja cu un metru și jumătate înainte. Nu pot explica cât de puternic era, dar era incredibil și ca persoană. După meci, mi-a dat tricoul său și i-am cerut să facem o fotografie împreună. Apropo… Pot să vă povestesc o anecdotă?”

Ronaldo, un fenomen. Odată am încercat să-l presez: nu controlase bine mingea, dar imediat ce mi-am mișcat piciorul pentru a i-o fura, era deja cu un metru și jumătate înaintea mea.

Dario Hubner

Te rog.

„Brescia-Milan: Paolo Maldini ajunge în pasajul subteran. «Dario, îmi dai tricoul tău, te rog?». Am crezut că glumește. La sfârșitul primei reprize, mă aștepta acolo. Poate că i-a dat-o unui prieten (râde, n.r.), dar dacă Maldini îți cere tricoul, e ca și cum ai marca un hat-trick în Serie A. Trebuie să recunosc că, înainte de marii jucători, am întâlnit mari oameni: Ferrara, Montero, Zidane, Maldini, Costacurta, Baggio… oameni umili, cu picioarele pe pământ. Pe atunci, oricine se comporta necorespunzător era imediat pus la punct de marile nume din vestiar. Nimeni nu îndrăznea să se dea mare.

Ai pus vreodată pe cineva la punct?

Ambrosini, pe vremea când jucam la Cesena. Îl certam mereu. Eu aveam 25 de ani, el 19, venise cu prima echipă de la Bolchi. Era fenomenal cu capul, dar când lovea cu piciorul… scandalos (râde, n. red.). M-a făcut să pierd meciul, așa că i-am dat câteva „pappina” (palmă peste obraz).

Cine te-a „pedepsit”?

„Nu aș spune că m-a certat, dar, din punct de vedere tactic, Baggio și cu mine pur și simplu nu ne potriveam. A fost atât noroc, cât și ghinion să joc cu el: el voia un atacant care să joace ca pivot, iar mie îmi plăcea să pătrund în adâncime. Așa că Luca Toni a venit să mă înlocuiască. Dincolo de asta, însă, Roberto este o persoană minunată și umilă. Eram Brescia muncitorilor, iar când a venit el – pe care până cu o zi înainte îl văzusem doar la televizor – a fost impresionant. Avea o umilință extraordinară și s-a integrat în grup ca și cum ar fi fost acolo de zece ani. A fi aproape de el era ca și cum te-ai antrena alături de idolul tău: te intimida, îți era frică să nu greșești, dar te învăța fără să spună nimic.”

Acea Brescia era Brescia lui Carlo Mazzone…

„Carletto era unic. Îți oferea tot ce aveai nevoie, dar în schimb cerea întotdeauna un singur lucru: să dai tot ce ai mai bun pe teren. Odată a trebuit să mergem la Perugia pentru un meci și clubul voia să plecăm vineri cu autocarul, să dormim în Cesena și apoi să plecăm din nou. Calori, Baggio, Bisoli și cu mine am întrebat: „ Nu putem zbura sâmbătă dimineața?” Carlo s-a dus la Corioni și i-a sugerat asta. La sfârșitul antrenamentului, a intrat în vestiar și a spus: „Băieți, gata cu autocarele, sâmbătă zburăm. Dar țineți minte: vă dau acest bonus, dar duminică vreau să văd unsprezece lei pe teren”. Am terminat la egalitate, 2-2, dar din fericire am marcat două goluri.”

Regreți că nu ai jucat pentru echipa națională?

„La început, aș fi spus nu, pentru că aveam jucători precum Baggio, Inzaghi, Vieri și Totti înaintea mea. Luați-l pe Montella, de exemplu: a marcat 15-20 de goluri în Serie A în fiecare an, dar a jucat foarte puțin pentru echipa națională. Astăzi, însă, spun: ar fi putut măcar să mă lase să joc într-un meci amical… Speram ca Trapattoni să mă cheme când Vieri s-a accidentat, dar nu s-a întâmplat nimic. Îmi pare rău pentru că în ultimii 10 ani am văzut jucători cu 5-6 apariții și unii chiar chemați înainte de a debuta în Serie A, cum ar fi Zaniolo. În anii 1990, dacă nu aveai 200 de apariții în Serie A, nici măcar nu ajungeai în echipa națională. Deci problema era să alegi între Totti și Del Piero… Astăzi trebuie să naturalizăm atacanți pentru că nu mai avem.

Este aceasta responsabilitatea sectoarelor de tineret?

„Da. Îmi amintesc de Cesena: 25 de jucători din Romagna și Marche în echipă. În Brescia, erau jucători din Brescia, Lombardia și Milano. Aveam mulți jucători italieni puternici. În fiecare an, 5-6 jucători ieșeau din echipele Primavera gata de joc: portari, fundași, mijlocași, atacanți. Astăzi, sunt prea mulți străini în echipele Primavera din Serie A. Și apoi ne întrebăm de ce nu câștigăm Campionatele Europene sau Cupele Mondiale: este o contradicție. Italia își pierde și portarii: îl avem pe Donnarumma, dar apoi cine? Odată, erau Peruzzi, Buffon, Toldo… aveam cei mai buni din lume.”

Atacul aduce multă bucurie și speranță pentru viitorul Azzurri.

„Pio Esposito este foarte puternic, dar tânăr. Un atacant se evaluează cu adevărat la 25 de ani. El trebuie să crească și să se perfecționeze în următorii cinci ani. Îmi amintesc perfect de Cutrone: în septembrie trebuia să fie atacantul central al Italiei, dar în ianuarie nimeni nu mai vorbea despre el. Pe vremea mea, Paolo Maldini, la 18 ani, jucase deja două sezoane ca titular și oamenii spuneau: „E un jucător bun”. Tinerii jucători trebuie să joace și să facă greșeli. Camarda? Sper să joace mult la Lecce, pentru că altfel nu are rost. La vârsta asta, trebuie să-ți faci mâna. Eu aș fi mers în Serie B: 38 de meciuri, împotriva unor fundași care te bat măr, te pui în formă și înscrii goluri, apoi avansezi. În Serie A, nu poți dovedi nimic în 20 de minute. Ar trebui să se uite la cariera lui Pio: mai întâi munca grea, apoi saltul.”

În acest moment, este imposibil să nu te întreb despre Cupa Mondială…

„Sunt optimist, deoarece Gattuso are darul special de a face oamenii să iubească tricoul, elementul care a lipsit cel mai mult până acum. În ultimii ani, am văzut prea mulți jucători convocați care s-au întors acasă din cauza „micilor probleme”. Dacă Trapattoni m-ar fi convocat accidentat, aș fi jucat oricum și apoi aș fi stat o lună pe tușă. Echipa națională este echipa națională.